Sfântul Ierarh Iachint, Mitropolitul Țării Românești
Sfântul Ierarh Iachint s-a născut spre sfârșitul veacului al XIII-lea și a primit o educație temeinică, desăvârșindu-și cunoașterea teologică la Constantinopol, unde a fost prieten și ucenic al Sfântului Grigorie Palama. Vicina, scaunul său mitropolitan inițial, era un oraș important din nordul Dobrogei, așezat probabil pe o insulă din fața actualei localități Isaccea. Scaunul mitropolitan de acolo se afla sub jurisdicție bizantină încă dinainte de secolul al XIII-lea. La mijlocul veacului al XIV-lea, Imperiul Bizantin, slăbit de războaie interne, nu-și mai putea exercita protecția asupra cetății. Vicina fusese cucerită și prădată de tătari prin anii 1337-1338, iar din 1352 intrase sub ocupație genoveză. Nu se cunoaște cu exactitate data la care Iachint a fost nevoit să părăsească scaunul de la Vicina, dar e cert că în anul 1359 se afla deja în Țara Românească, la Curtea Domnească a lui Nicolae Alexandru Basarab, ca mitropolit al Ungrovlahiei.
Domnitorul Nicolae Alexandru stăruise prin scrisori către Patriarhia Ecumenică pentru recunoașterea unei mitropolii proprii a Țării Românești. În mai 1359, un document patriarhal a aprobat mutarea lui Iachint de la Vicina la Curtea de Argeș. Sinodul din Constantinopol, sub patriarhul Calist și împăratul Ioan al V-lea Paleologul, l-a numit “păstor legiuit a toată Ungrovlahia cu rangul de mitropolit preacinstit”. Recunoașterea avea o miză politică importantă, întrucât regele maghiar Ludovic cel Mare exercita presiuni asupra domnitorului pentru acceptarea confesiunii catolice în Țara Românească. Patriarhul însuși îl sfătuia pe domnitor, în aceeași scrisoare din mai 1359, să se păzească “de adunările eretice și de dogmele din afară și străine credinței”. Ca arhipăstor al românilor dintre Dunăre și Carpați, Iachint a organizat viața bisericească, hirotonind preoți și zidind biserici de mir.
Ca prieten și ucenic al Sfântului Grigorie Palama, Iachint nu a neglijat nici monahismul românesc. A adus de la Sfântul Munte Athos pe Sfântul Nicodim de la Tismana, pentru a organiza mănăstirile românești după model athonit, iar Mănăstirea Cutlumuș din Athos a găzduit călugări valahi care se întorceau apoi în țară cu experiența duhovnicească dobândită acolo. Bunei organizări a lui Iachint îi datorează începuturile lor mănăstirile Tismana, “Sfântul Nicolae” Domnesc din Curtea de Argeș și Negru-Vodă din Câmpulung. Ca “exarh al plaiurilor”, purta de grijă și românilor din Transilvania, cărora le hirotonea clerici și le trimitea misionari.
În ultimii ani de viață, aflat la reședința mitropolitană din vremea lui Vladislav I, al treilea domnitor sub care a păstorit, bătrânețea și sănătatea șubredă l-au împiedicat să mai facă drumul până la Constantinopol. În anul 1370 i-a scris patriarhului Filotei, justificându-și absența de la ședințele Sinodului Patriarhal nu din rea-voință, ci din pricina vârstei înaintate. În aceeași scrisoare, îngrijindu-se de viitorul scaunului de la Argeș, cunoscându-și sfârșitul aproape, cerea patriarhului ca dicheofilaxul Daniil Critopol, juristul patriarhal trimis să cerceteze activitatea bisericească din Țara Românească, “să fie sfințit, dăruit și binecuvântat ca arhiereu a toată Ungrovlahia”. În prima jumătate a anului 1372, mitropolitul Iachint s-a mutat la cele veșnice, fiind înmormântat în complexul mitropolitan de la Curtea de Argeș.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea sa în ședința din 8 iulie 2008, proclamarea fiind făcută solemn la 26 octombrie 2008, cu zi de prăznuire la 28 octombrie.
Tropar, glasul al 4-lea: Vrednic următor al ierarhilor dobrogeni și întâiule între mitropoliții Țării Românești, Sfinte Ierarhe Iachint, te-ai arătat mărturisitor al dreptei credințe, lucrător al virtuților și rugător pentru sufletele noastre.
Sfânta Cuvioasă Teofana Basarab
Sfânta Cuvioasă Teofana s-a născut la începutul secolului al XIV-lea, fiica lui Basarab I Întemeietorul, primul domnitor al Țării Românești, și a soției sale, Marghita. A primit la botez numele Teodora și a avut parte de o educație aleasă. În anul 1322 s-a căsătorit cu Ivan Alexandru, despotul de Loveci, viitorul țar al Bulgariei, cu care a avut trei fii și o fiică, Mihail Asan, Ivan Strațimir, Ivan Asan și Vasilisa, crescându-i cu dragoste de Hristos, rugăciune și smerenie. În anul 1331 l-a urmat pe soțul ei la Târnovo, capitala țaratului, unde se aflau pe atunci moaștele Sfintelor Filofteia și Parascheva, la care mergea adesea să se roage. A fost greu încercată de pierderea a doi dintre fiii ei în războaie, durere înfățișată într-o miniatură din Cronica lui Manase, unde Teodora apare plângându-și fiul la prohodul prințului Ivan Asan.
Citind des scrierile Sfinților Părinți, a înființat centre de copiști mai întâi la Loveci, apoi la Târnovo și, mai târziu, la Vidin, unde se traduceau și se scriau în limba slavonă manuscrise liturgice și lucrări despre viața duhovnicească. Alături de soțul ei, a ctitorit și restaurat mănăstiri și biserici, într-o vreme în care isihasmul era în plină înflorire, fiind cunoscută și cinstită ca binecredincioasa și evlavioasa țarină Teodora.
În anul 1345, țarul Ivan Alexandru a hotărât să se despartă de ea pentru a lua de soție o necreștină. Alungată de la curte, Teodora a răbdat necazul cu încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu și a ales viața monahală, retrăgându-se într-o mănăstire din preajma cetății Târnovo. La tundere a primit numele Sfintei Împărătese Teofana a Constantinopolului, ale cărei moaște se aflau atunci la Târnovo și a cărei viață o urma cu multă râvnă. Ca monahie, cerea sfat de la ucenicii isihaști ai Sfântului Grigorie Sinaitul, mai ales de la Sfântul Teodosie de la Târnovo, de la care a deprins ascultarea, păzirea liniștii și rugăciunea minții.
În anul 1356 și-a urmat fiul, pe Ivan Strațimir, căruia i se încredințase conducerea Țaratului de Vidin. Acolo a fost bună sfătuitoare pentru soția lui, Ana, tot din neamul Basarabilor, amândouă sporind viața duhovnicească a cetății și rânduind copierea de scrieri folositoare de suflet, dintre care se păstrează până astăzi Sbornicul de la Vidin, cuprinzând vieți de sfinte femei.
Potrivit tradiției, în ultimii ani ai vieții s-a nevoit la Mănăstirea Albotina, săpată în stâncă, nu departe de Vidin, unde a trecut la Domnul la vârstă înaintată. O tradiție populară spune că ar fi murit mucenicește, ucisă de otomanii care au atacat Vidinul în 1396. A fost prohodită cu mare cinste, plânsă de tot poporul pe care l-a slujit și l-a povățuit ca o adevărată maică a dragostei și milei creștine. Până astăzi, românii din Timocul bulgăresc și sârbesc păstrează pomenirea ei, prăznuind-o la 28 octombrie.
Tropar, glasul al 5-lea: Pe mlădița aleasă a Basarabilor, care, prin viața sa sfântă, a strălucit minunat, ca o vrednică povățuitoare a Bulgariei, iar, primind chipul îngeresc, îndelung s-a nevoit în privegheri și postire, pe Cuvioasa Teofana, cu vrednicie acum toți să o cinstim.
Sfinții Mucenici Terentie, soția sa Neonila și cei șapte fii ai lor
Fericitul Terentie, creștin dreptcredincios, s-a căsătorit prin nuntă legiuită cu Neonila, de aceeași credință cu el, și au avut șapte fii, pe care i-au crescut în dreapta credință, Sarvil, Fota, Teodul, Vila, Ierax, Nitul și Eunichie. Au fost prinși cu toții de păgâni, părinți și copii deopotrivă, și duși înaintea unei judecăți nelegiuite, unde L-au mărturisit pe Hristos și au hulit pe idoli. Pentru aceasta au fost chinuiți fără măsură, rănile fiindu-le stropite cu oțet și arse cu foc, apoi spânzurați. În mijlocul chinurilor se rugau în liniște unul pentru altul și se mângâiau între ei.
Dumnezeu nu le-a trecut cu vederea rugăciunile și le-a trimis sfinții îngeri, care i-au dezlegat din lanțuri și le-au tămăduit rănile. Înspăimântați de această minune, păgânii i-au dat spre mâncare fiarelor sălbatice, dar acestea și-au schimbat cruzimea în blândețe de oaie, neatingându-se de ei. Apoi au fost aruncați într-o căldare cu smoală fierbinte, dar focul s-a stins îndată și smoala s-a răcit minunat. Văzând că nicio muncă nu se putea atinge de ei, păgânii le-au tăiat în cele din urmă capetele cu sabia, dobândind astfel toți cununa muceniciei, părinți și fii deopotrivă.
Tropar, glasul al 4-lea: Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor, cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins, zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Sfântul Cuvios Ștefan Savaitul, făcătorul de canoane
Sfântul Ștefan a trăit viața ascetică la Lavra Sfântului Sava din Palestina, unde s-a nevoit ca imnograf. Împreună cu Andrei cel Orb, a fost printre primii care au compus imnuri pentru perioada liturgică dintre Duminica Vameșului și a Fariseului și Duminica Floriilor. Se pare că nu este aceeași persoană cu Sfântul Ștefan Sinaitul, prăznuit la 13 iulie.
Tropar, glasul al 8-lea: Îndreptătorule al Ortodoxiei, învățătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu și al curăției și luminătorule al lumii, podoaba călugărilor cea de Dumnezeu insuflată, Sfinte Părinte Ștefan, înțelepte, cu învățăturile tale pe toți i-ai luminat. Alăută duhovnicească, roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Sf. Ier. Firmilian
Sfântul Ierarh Firmilian a fost un episcop instruit și activ în Cezareea Capadociei, începând cu anul 230 d.Hr. A fost implicat în disputele teologice ale vremii sale, condamnând schisma lui Novatian și poziția papei Ștefan al Romei, care accepta botezul ereticilor. A prezidat sinodul din Antiohia, convocat împotriva ereticului Pavel de Samosata.
Din scrierile lui se mai păstrează o singură epistolă, scrisă în anul 256 și adresată Sfântului Ciprian al Cartaginei. A murit în anul 268 și este prăznuit pe data de 28 octombrie.