Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor

Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou a trăit în vremea dreptcredincioșilor împărați româno-bulgari Petru și Asan, fiind din satul Basarabov, așezat pe malul râului Lom. La început a fost păstor de vite în satul natal, dar, înțelegând că toate cele lumești sunt trecătoare, a părăsit satul și s-a sălășluit mai întâi într-o peșteră din apropiere, făcându-se apoi monah la mănăstirea aflată înăuntrul acelei peșteri. Nimeni nu poate povesti pe deplin ostenelile, postul, rugăciunea și privegherile prin care s-a învrednicit de darul facerii de minuni. Cunoscându-și mai înainte de vreme ceasul ieșirii sufletului din trup, s-a așezat el însuși între două pietre și acolo și-a dat prealuminatul suflet în mâna lui Dumnezeu.
După multă vreme, apa Lomului a venit mare și a luat, odată cu lemnele și pietrele dimprejur, și cele două pietre dintre care zăceau moaștele sfântului, ducându-le pe albia râului, unde au rămas ascunse multă vreme. Vrând Dumnezeu să-l descopere pe plăcutul Său, îngerul Domnului i s-a arătat în vis unei copile, fiica unui om dreptcredincios, care pătimea de duh necurat, și i-a zis: “Dacă părinții tăi mă vor scoate din apă, eu te voi tămădui.” Copila, sculându-se dimineața, a spus părinților visul pe care îl avusese. Adunându-se mulți oameni și preoți, s-au dus la locul arătat de ea, unde adesea se vedea o lumină neobișnuită, și, căutând cu tot dinadinsul, au aflat în apă sfintele moaște ale Cuviosului Dimitrie, pline de mâl și de prundiș, scoțându-le întregi, strălucind ca aurul; copila a fost tămăduită pe loc. Moaștele au fost duse în satul Basarabov.
Vestea aflării lor a ajuns până la domnul Țării Românești de la București, care a trimis preoți și boieri să le aducă și să le așeze în biserica domnească. Trimișii au luat moaștele din Basarabov și au pornit cu ele spre Valahia, dar, ajungând aproape de satul Ruși, moaștele au stat la o fântână și sfântul n-a mai vrut să meargă mai departe. Nedumeriți, preoții și boierii s-au sfătuit să facă precum altădată cei de altă seminție cu sicriul mărturiei Domnului: au înjugat doi juncani tineri, neînvățați, la carul cu moaște și i-au lăsat să meargă unde vor voi, ca să se cunoască astfel voia sfântului. Juncanii s-au întors îndată la Basarabov, cu moaștele, oprindu-se în mijlocul satului. Domnul Valahiei, aflând aceasta, a trimis boieri cu bani și a ridicat în Basarabov o biserică în numele Cuviosului Dimitrie, unde au fost așezate moaștele, săvârșind acolo multe minuni pentru cei ce alergau la ele cu credință.
Printre minunile păstrate în scris se numără aceea a două surori, Aspra și Ecaterina, din satul Cernavodă, care, zidind o biserică cu hramul Adormirii Maicii Domnului, au vrut să ia pentru ea o mică părticică din moaștele sfântului. Luând-o în taină, au pornit la drum cu căruțele, dar caii nu s-au mai putut mișca din loc, oricât au fost biciuiți; înțelegând pricina, cele două surori s-au coborât, au alergat plângând la moaște, au pus părticica la loc și, cerând iertare, s-au putut întoarce în pace. Altă dată, venind la închinare mitropolitul Nichifor al Târnovei cu soborul său, un monah pe nume Lavrentie, sărutând moaștele, s-a ispitit să rupă cu dinții o mică bucată din ele și a rămas deodată cu gura căscată, fără glas, până ce, pocăindu-se și cerând iertare, i s-a dezlegat limba din nou; mitropolitul l-a mustrat, spunându-i că, dacă s-ar fi împărțit moaștele la fiecare închinător, de mult n-ar mai fi rămas nimic din ele. O altă minune a fost vindecarea episcopului Ioanichie al Preslaviei, bolnav greu și paralizat, pe care patru oameni l-au adus și l-au pus în biserică; după trei ceasuri de la săvârșirea Sfintei Liturghii, episcopul s-a ridicat sănătos, mergând pe picioarele sale și mulțumind lui Dumnezeu și sfântului.
Între anii 1769 și 1774, în timpul războiului ruso-turc, generalul Petru Salticov, trecând Dunărea cu oastea sa prin satul Basarabov, a luat moaștele sfântului cu gândul de a le trimite în Rusia. Creștinul Hagi Dimitrie, aflat atunci lângă general, l-a rugat să nu înstrăineze sfintele moaște, ci să le dăruiască Țării Românești, drept mângâiere pentru prăzile și suferințele îndurate din pricina războiului. Generalul s-a înduplecat și le-a dăruit Țării Românești, iar poporul le-a primit cu mare cinste, așezându-le în biserica cea mare a Mitropoliei Ungrovlahiei, în zilele mitropolitului Grigorie. De îndată, întregul popor a simțit ocrotirea sfântului: nu numai că a încetat războiul dintre ruși și turci, dar a contenit și ciuma cea înfricoșătoare care bântuia atunci.
De atunci, Sfântul Dimitrie cel Nou a fost socotit ocrotitorul Bucureștilor, fiind proclamat oficial astfel de mitropolitul Filaret al II-lea (1792-1793), iar racla cu moaștele sale a fost purtată în procesiune pe străzile capitalei de mai multe ori de-a lungul veacurilor, pentru a opri alte molime și pentru a aduce ploaie în vremuri de secetă. Cinstirea sa s-a generalizat în întreaga Biserică Ortodoxă Română prin hotărârea Sfântului Sinod din anul 1955, la propunerea patriarhului Justinian Marina.
Tropar: Întru tine, Părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip, că, luând Crucea, ai urmat lui Hristos și, lucrând, ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioase Părinte Dimitrie, duhul tău.
Sfântul Mucenic Nestor

Sfântul Mucenic Nestor a fost un tânăr din Tesalonic, viteaz și frumos la chip, abia ieșit din adolescență, care a învățat să creadă în Hristos de la Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, fiindu-i ucenic. Pe vremea când împăratul Maximian (numit și Galerius, prieten al lui Dioclețian) îl ținea pe Dimitrie închis în temniță pentru mărturisirea lui Hristos, el se desfăta cu jocuri publice, lăudându-se cu luptătorul său Lie, un vandal de statură uriașă, asemenea lui Goliat, cu chip și nărav de fiară, pe care nimeni nu-l putea birui și care arunca pe cei învinși de pe un pod înalt direct în sulițe ascuțite, înfipte dedesubt. Mulți creștini aduși cu sila la luptă muriseră astfel, spre durerea întregii cetăți.
Nestor, văzând creștinii uciși fără milă, s-a aprins de râvnă și a alergat la Sfântul Dimitrie în temniță, cerându-i să se roage pentru el, ca să-l poată birui pe Lie și să ridice ocara de pe creștini. Sfântul, însemnându-l cu semnul crucii pe frunte și pe piept, i-a proorocit: “Pe Lie îl vei birui și pe Hristos vei mărturisi.” Nestor a alergat la locul luptei și, aruncându-și hainele înaintea tuturor, a strigat că vrea să se lupte cu Lie. Împăratul, văzându-i tinerețea și frumusețea, a încercat să-l oprească, dar Nestor i-a răspuns că, deși mic și neputincios, se încrede în puterea nebiruită a lui Hristos. Auzind acestea, împăratul, mâniat, l-a lăsat totuși să urce la luptă, crezând că va fi ucis ca și ceilalți.
Apropiindu-se Lie, Nestor și-a făcut semnul crucii și a strigat: “Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi!” Apoi, apucându-l pe uriaș ca pe o pasăre, l-a aruncat de pe pod drept în sulițele ascuțite de dedesubt, omorându-l. Tot poporul Tesalonicului, mai ales creștinii, a strigat atunci cu glas mare: “Mare este Dumnezeul lui Dimitrie!” Împăratul, rușinat și mâhnit peste măsură pentru pierderea lui Lie, aflând că Sfântul Dimitrie fusese cel care îl întărise pe Nestor și îi proorocise biruința, a poruncit ca amândoi să fie uciși. Sfântul Dimitrie a fost străpuns cu sulițe, iar Sfântului Nestor i s-a tăiat capul, amândoi primind cununile biruinței de la Hristos, răsplătitorul nevoințelor în Împărăția cea cerească.
Tropar, glasul al 4-lea: Mucenicul Tău, Doamne, Nestor, întru nevoința sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că, având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.