Sfântul Apostol și Evanghelist Luca
Sfântul Apostol și Evanghelist Luca s-a născut în Antiohia Siriei, cetate zidită cu trei veacuri înainte de Hristos de către Seleucus Nicator, dintr-o familie păgână. Încă din tinerețe a primit o educație aleasă, învățând filosofia elinească și meșteșugul doctoricesc, făcându-se doctor iscusit, iar mai apoi și zugrav ales. Cunoștea bine limba greacă și pe cea egipteană, fiind desăvârșit și în învățătura evreiască, lucru pentru care a și mers la Ierusalim.
Ajuns acolo, pe când Domnul nostru Iisus Hristos petrecea pe pământ cu oamenii, semănând sămânța cuvântului mântuirii, Luca a primit această învățătură ca un pământ bun, aducând rod însutit, căci a scos din ea mai multă știință decât din toate școlile elinești și egiptene. A fost numărat astfel printre cei șaptezeci de ucenici trimiși de Domnul înaintea feței Sale, câte doi, în toată cetatea și locul, gătind calea Lui și vestind popoarelor că Mesia cel așteptat a venit în lume.
În vremea mântuitoarelor Patimi, când păstorul fiind bătut s-au risipit oile turmei, Luca umbla tânguindu-se și plângând pentru Domnul său, Care de voie binevoise a pătimi. Dar precum a semănat cu lacrimi, cu bucurie a secerat răsplătire: căci, pe când el și Cleopa mergeau spre Emaus, vorbind cu jale despre pătimirile Învățătorului lor, Însuși Hristos Cel înviat li S-a arătat, le-a tâlcuit Scripturile începând de la Moise și de la toți proorocii, și le-a șters lacrimile de pe ochi, până ce L-au cunoscut la frângerea pâinii. Focul dragostei ascuns în inima lui Luca a ieșit atunci la vedere prin cuvintele: “Oare nu era inima noastră arzând întru noi, când ne grăia nouă pe cale și când ne tâlcuia Scripturile?”.
Ca să nu fie uitată pomenirea Domnului pe care din toată inima Îl iubea, Luca a scris Evanghelia sa la cincisprezece ani după Înălțarea lui Hristos la cer, cea mai întinsă în pilde dintre toate cele patru, punând în ea nu numai cele ce singur văzuse și auzise, ci și cele scrise în inima sa, din dragoste. După Pogorârea Sfântului Duh, s-a întors la Antiohia și, mai târziu, a devenit însoțitor neobosit al Sfântului Apostol Pavel în lucrarea de vestire a Evangheliei nu doar iudeilor, ci și neamurilor, fiind cu el și la Roma. Pavel îl numește în Epistola către Coloseni “doctorul cel iubit”, iar în a doua Epistolă către Corinteni îl laudă ca fiind “ales de către Biserici ca tovarăș al nostru de călătorie”. Spre folosul lui Teofil, un dregător care crezuse în Hristos, Luca a scris cu multă acribie și Faptele Apostolilor, păstrând astfel pentru toate veacurile mărturia despre nașterea, viața, minunile și învierea Domnului.
După mucenicia Sfântului Pavel, Luca a plecat din Roma spre răsărit, binevestind pe Hristos prin multe osteneli: a străbătut toată Libia, a ajuns în Egipt, unde a luminat Tivaida, și, în cele din urmă, a rânduit bisericile din cetățile Beoției, hirotonind preoți și diaconi, tămăduind pe cei bolnavi cu trupul și cu sufletul. Tot acolo, în Teba Beoției, a și pictat, după tradiția Bisericii, cele dintâi icoane: trei icoane ale Maicii Domnului ținând în brațe pe Pruncul Iisus, pe care le-a dus Fecioarei spre a le vedea, iar ea, privindu-le, a grăit: “Darul Celui ce S-a născut din mine și al meu să fie cu icoanele acestea”; a zugrăvit și pe cele ale Sfinților Apostoli Petru și Pavel, fiind socotit de aceea ocrotitorul iconografiei creștine. A trecut la cele veșnice la adânci bătrânețe, având mai mult de optzeci de ani, iar pe mormântul lui, spre mărturia darului său doctoricesc, se spune că a izvorât în chip minunat o colirie, o apă limpede ce tămăduia durerea de ochi, lucru pentru care locul îngropării sale a fost cunoscut și cinstit de mulțime de credincioși care se vindecau acolo de diferite boli.
Mai târziu, Constanțiu, fiul marelui Constantin, aflând de sfintele sale moaște tămăduitoare, a trimis pe Artemie, dregătorul Egiptului, să le aducă de la Teba la Constantinopol. Când moaștele au fost aduse în cetate cu cântări și laude, un famen al palatului împărătesc, pe nume Anatolie, zăcând de multă vreme bolnav și cheltuind avere multă pe doctori fără folos, s-a rugat cu osârdie Sfântului și, ridicându-se pe cât îi era cu putință de pe pat, s-a dus la racla apostolului; atingându-se de ea cu credință, s-a vindecat îndată desăvârșit și, căpătând putere, a purtat el însuși, pe umerii săi, împreună cu alții, racla cu moaștele Sfântului Luca până în Biserica Sfinților Apostoli, unde au fost așezate cu mare cinste sub sfânta masă, alături de moaștele Sfinților Andrei și Timotei.
Tropar, glasul al 3-lea: Apostole Sfinte și Evangheliste Luca, roagă pe Milostivul Dumnezeu, ca să dea iertare de greșeli sufletelor noastre.
Sfântul Mucenic Marin cel Bătrân
Sfântul Mucenic Marin cel Bătrân a trăit pe vremea lui Dioclețian și a lui Aristobul. Fiindcă era creștin, a fost dus înaintea guvernatorului Ciliciei. Pentru că nu s-a lepădat de Hristos, a fost bătut cumplit cu toiege și, legându-i-se picioarele cu fiare, a fost băgat în temniță. A doua zi, iarăși aducându-l înaintea guvernatorului, l-au spânzurat pe lemn de picioare și l-au bătut fără de milă. Apoi, pogorându-l de pe lemn, a suferit moarte de mucenic prin sabie, dându-și astfel sufletul în mâinile Domnului.
Tropar, glasul al 8-lea: Întru tine, părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; și lucrând, ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci, să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioase Părinte Marin, duhul tău.