13 Octombrie

Aducerea moaștelor Sfântului Apostol Andrei la Iași

Sfântul Apostol Andrei, fratele lui Simon Petru, s-a născut în Betsaida, localitate aflată pe malul Lacului Ghenizaret, și a fost mai întâi ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul. Auzindu-l pe Înaintemergătorul mărturisind despre Hristos drept Mielul lui Dumnezeu, Andrei I-a urmat Mântuitorului, devenind astfel primul apostol chemat, motiv pentru care Tradiția îl numește “cel întâi chemat”. El l-a adus pe fratele său Petru la Hristos, spunându-i că a aflat pe Mesia. După Înălțarea Domnului și Pogorârea Duhului Sfânt, apostolii au tras la sorți regiunile în care urmau să propovăduiască Evanghelia, iar lui Andrei i-a căzut sorțul să meargă în Sciția, ținut care corespunde Dobrogei de astăzi. A trecut prin Asia Mică împreună cu fratele său Petru, apoi a ajuns în peninsula Balcanică, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu pe teritoriul scit și trac, motiv pentru care a fost cinstit, încă din vechime, ca ocrotitor spiritual al românilor. S-a întors apoi în Grecia, întărind comunitățile creștine întemeiate de Apostolul Pavel, ajungând până în cetatea Patras din Peloponez, unde a fost răstignit pe o cruce în formă de X, primind astfel cununa muceniciei.

Moaștele Sfântului Andrei au cunoscut de-a lungul veacurilor o istorie zbuciumată. Pe la anul 350, împăratul Constanțiu al II-lea le-a dus la Constantinopol, așezându-le în Biserica Sfinților Apostoli, unde au rămas până pe la anul 850, când împăratul bizantin Vasile I Macedoneanul a încuviințat cererea locuitorilor din Patras și a înapoiat capul sfântului în cetatea lui de mucenicie. În anul 1208, în timpul celei de-a patra Cruciade, trupul Sfântului Andrei a fost luat din Constantinopol și dus la Amalfi, lângă Napoli, unde se păstrează într-o criptă a catedralei până astăzi. Capul sfântului, rămas la Patras, a fost dus la rândul lui la Roma în 1462, din pricina pericolului turcesc, fiind așezat de Papa Pius al II-lea în catedrala Sfântul Petru. Abia după cinci secole, pe 26 septembrie 1964, Papa Paul al VI-lea a hotărât ca cinstitul cap al Sfântului Apostol Andrei să fie înapoiat bisericii din Patras, unde se află și astăzi, zi pe care calendarul ortodox o pomenește separat, ca una dintre cele trei prăznuiri anuale ale sfântului.

Pentru românii ortodocși, ziua de 13 octombrie are însă o semnificație aparte legată de un eveniment recent. În seara zilei de 12 octombrie 1996, racla cu capul Sfântului Apostol Andrei a fost adusă la Iași de la Catedrala mitropolitană din Patras, printr-o delegație a Bisericii Greciei condusă de Înaltpreasfințitul Nicodim, Mitropolitul de Patras, la inițiativa și prin purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei și Bucovinei. Sfintele moaște au fost așezate alături de cele ale Sfintei Cuvioase Parascheva în Catedrala Mitropolitană din Iași, iar peste un milion de credincioși au venit din toată țara să se închine celor doi sfinți, fiind cel mai mare pelerinaj din istoria recentă a României. Duminică, 13 octombrie 1996, s-a oficiat Sfânta Liturghie în Catedrala mitropolitană din Iași de către un sobor de ierarhi, în frunte cu Mitropolitul de Patras, alături de care s-a aflat și actualul Patriarh al României. La finalul pelerinajului, în 19 octombrie 1996, sfintele moaște s-au întors la Patras, însoțite de delegația din Grecia.

Pentru a păstra vie amintirea acestui eveniment de o importanță deosebită pentru credincioșii din Moldova și din toată țara, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat, la propunerea Mitropolitului Daniel, ca în fiecare an, la 13 octombrie, să se facă pomenirea liturgică a “Aducerii moaștelor Sfântului Apostol Andrei la Iași”, sărbătoare consemnată cu cruce neagră în calendarul ortodox român începând cu anul 1997. Tot atunci, Sfântul Apostol Andrei a fost numit în mod oficial Ocrotitorul românilor. Cu un an mai devreme, în 1995, Sfântul Sinod hotărâse deja ca ziua de prăznuire a Sfântului Andrei, 30 noiembrie, să fie înscrisă cu cruce roșie în calendar. Mai târziu, în 2002, 30 noiembrie a devenit “Sărbătoare Națională Bisericească”, iar din 2012 a devenit și sărbătoare legală, noua Catedrală a Mântuirii Neamului purtând, pe lângă hramul Înălțarea Domnului, și hramul “Sfântul Apostol Andrei”.

Tropar, glasul 1: Fiu al Galileei și frate al lui Petru, dintre pescari în soborul Apostolilor întâi ai fost chemat, Andrei cel minunat, iar de la mormântul tău din Patra chemi popoarele la Dumnezeu și atunci ne-ai umplut de bucurie când în România iarăși ai venit, unde pe Hristos Domnul L-ai propovăduit.

Sfinții Mucenici Carp, Papil, Agatodor, Agatonica și Florentie

Sfântul Mucenic Carp era episcopul cetății Tiatira, iar Sfântul Papil era diaconul său, amândoi pătimind pentru Hristos în cetatea Pergam, locul lor de naștere, în vremea împăratului Decius, din porunca lui Valerie, sfetnicul trimis de împărat în Asia, iubitor de idoli și om cumplit de rău. Pârâți de pizmașii lor că blestemă idolii și urmează credința creștină, cei doi au fost aduși cu mândrie înaintea lui Valerie, care i-a întrebat de ce lipsiseră de la jertfa cea de obște. Sfinții au răspuns cu îndrăzneală că nu se cade să mânie pe Dumnezeul lor adevărat pentru niște idoli mincinoși. Îndată, pământul s-a cutremurat de năprasnă, iar toți idolii cinstiți de păgânii de acolo s-au sfărâmat și s-au risipit ca praful. Cu toate acestea, Valerie nu s-a înduplecat, ci, rușinându-se totuși de bunul lor neam, s-a mulțumit deocamdată să le pună lanțuri de fier pe grumaz și să-i poarte goi, spre batjocură, prin mijlocul cetății.

Încercând apoi să-i înduplece cu vorbe dulci și cu făgăduința unor daruri și cinste de la împărat, Valerie nu a primit decât un nou refuz hotărât, întemeiat pe mărturisirea credinței celei adevărate. Mâniindu-se, judecătorul le-a luat averea, dând-o spre jefuire celor care îi pârâseră, apoi i-a legat de niște cai și a poruncit să fie goniți până la Sardia, cale pe care au fost târâți cu multă durere. În urma lor venea, suferind același drum, fericitul Agatodor, slujitorul credincios al celor doi sfinți mucenici. Ajunși la Sardia, noaptea, în timp ce se rugau, îngerii lui Dumnezeu li s-au arătat în vedenie, mângâindu-i și întărindu-i pentru chinurile ce aveau să urmeze.

Venind și Valerie la Sardia, și văzându-i pe sfinți mai luminați la față decât înainte, a încercat din nou momeli și vorbe blânde, fără niciun folos. Atunci s-a întors asupra lui Agatodor, poruncind să fie bătut cu vine de bou fără milă; iar sluga cea credincioasă răbda bătăile cu atâta bărbăție, încât părea că nu voiește să-i obosească pe călăi, ca să i se prelungească astfel chinul. Curând, trupul i-a fost sfâșiat până la măruntaie, iar Agatodor și-a dat duhul în mâinile Domnului, trupul lui fiind lăsat neîngropat după porunca lui Valerie, până ce niște credincioși l-au luat pe ascuns, noaptea, și l-au îngropat cu cinste. Valerie a încercat să-i înspăimânte pe Carp și pe Papil cu moartea slugii lor, dar sfinții au fericit-o, zicând că aceeași moarte o doresc și ei pentru Hristos.

Mâniat, judecătorul i-a legat iarăși de cai și i-a gonit mai departe spre Pergam. Pe drum, noaptea, în ciuda rănilor și a strășniciei străjilor, sfinții se osteneau cu privegherea și rugăciunea, iar Domnul a binevoit să-i cerceate din nou: îngerul Domnului li s-a arătat, le-a tămăduit rănile și le-a umplut inimile de bucurie. A doua zi, Valerie, văzându-i sănătoși și veseli, a socotit aceasta vrăjitorie și i-a supus la chinuri și mai mari, legându-i cu lanțuri grele și gonindu-i pe o cale și mai lungă.

Ajunși la judecată, Valerie a încercat să-l înduplece pe Carp cu vorbe prietenești, amintindu-i de bătrânețile sale, dar sfântul i-a răspuns că sfatul lui duce de la lumină la întuneric. Mâniindu-se, Valerie a poruncit să fie dezbrăcat, spânzurat și bătut cumplit cu vergi de spini, apoi ars pe coaste cu lumânări și presărat cu sare pe răni. Cu cât chinurile se înmulțeau, cu atât Carp se întărea mai mult în răbdare, și, fiind spânzurat, a zâmbit în mijlocul durerilor. Întrebat de ce râde, a răspuns că a văzut darul lui Hristos pregătit pentru el: căci sfântul văzuse cerurile deschise și pe Domnul șezând pe scaun, înconjurat de heruvimi și serafimi, iar acel dar dumnezeiesc i-a potolit toate durerile, încât a uitat de rănile și de chinul spânzurării.

Adus apoi Papil, întrebat de neam și de meșteșug, a răspuns că are meșteșugul doctoricesc cel de la Dumnezeu, care tămăduiește nu numai trupul, ci și sufletul, și, spre încredințare, a vindecat prin rugăciune și prin semnul crucii pe un bărbat orb de un ochi care ședea lângă judecător, după ce zeii păgânilor, chemați în ajutor de slujitorii lui Valerie, nu putuseră face nimic. Prin această minune, mulți dintre cei de față au crezut în Hristos. În loc de mulțumire, Valerie a poruncit ca Papil să fie spânzurat și bătut fără cruțare, apoi ars cu foc sub coapse și bătut cu pietre, dar sfântul nu simțea durere, ci se mâhnea că nu primește chinuri mai grele, iar pietrele, ca și cum ar fi cinstit trupul lui, îi loveau mai degrabă pe cei care le aruncau.

Lăsându-i câtva timp fără bătaie, ca să nu li se infecteze rănile și să slăbească pentru chinurile următoare, Valerie a văzut cu uimire că rănile sfinților se vindecaseră de la sine, fără urmă. Supărat și mai tare, a poruncit ca ei să fie întinși goi, cu fața la pământ, peste cioburi și piroane de fier, și târâți cu cruzime; dar Domnul a suflat asupra lor și cioburile și piroanele au pierit fără veste, sfinții rămânând nevătămați. Apoi li s-au tăiat coapsele cu briciul, pe care sfinții le-au răbdat cu vitejie, mărind pe Dumnezeu.

Au fost apoi aduși înaintea fiarelor: mai întâi o ursoaică, pe care au slobozit-o asupra lor, dar aceasta s-a culcat blând la picioarele lor, cuprinzându-le, fără să le facă vreun rău; apoi un leu, pe care l-au slobozit la rândul lui, dar acesta, în loc să se repeadă asupra sfinților, a grăit cu glas omenesc, ocărând pe chinuitori pentru sălbăticia lor, spre groaza tuturor celor de față, care au socotit aceasta tot o vrăjitorie. Neizbutind nimic nici așa, Valerie a poruncit să fie aruncați într-o groapă plină cu var nestins, din care au ieșit după trei zile întregi și sănătoși. Apoi i-au încălțat cu încălțăminte de fier plină de piroane ascuțite, silindu-i să alerge, și, neputând nici astfel să-i biruie, au înroșit un cuptor mare și i-au aruncat în el. Atunci a sărit de bunăvoie în flăcări, alături de ei, și Fericita Agatonica, sora Sfântului Papil, dorind să fie și ea părtașă aceleiași nevoințe pentru Hristos. Dar cuptorul nu i-a ars, pentru că a căzut din cer o ploaie mare care a stins focul și a răcorit cuptorul, iar sfinții au ieșit nevătămați și de acolo.

Neștiind ce să mai facă și văzându-se biruit, judecătorul a pronunțat în cele din urmă hotărârea cea mai de pe urmă: tăierea capetelor cu sabia. Duși la locul de ucidere împreună cu Agatonica, sfinții se bucurau, ridicându-și ochii și mâinile spre cer și rugându-se nu numai pentru ei, ci și pentru cei care îi ucideau. Astfel, Carp, Papil și Agatonica și-au sfârșit nevoința prin sabie, iar trupurile lor, aruncate fără cinste, au fost luate în taină de credincioși și îngropate cu evlavie.

Tot în această zi este pomenit Sfântul Mucenic Florentie, originar din cetatea Tesalonicului, care, fiind creștin și râvnitor binelui, ocăra și defăima înaintea tuturor pe zeii elinilor, întărea pe creștini în credința lor și îi îndemna să lucreze poruncile dumnezeiești. Pentru aceasta a fost prins de guvernatorul cetății și, fiind întrebat, a mărturisit cu îndrăzneală pe Hristos drept Dumnezeu mai înainte de veci și Făcătorul tuturor, spunând că zeii păgânilor nu sunt decât lemne, pietre, aur, argint, aramă și fier, idoli fără suflet și fără simțire. Pentru această mărturisire a fost bătut cumplit, spânzurat de un lemn și strujit, apoi aruncat într-un foc mare aprins, unde, bucurându-se și mulțumind în taină lui Dumnezeu, și-a dat sfârșitul.

Tropar, glasul al 2-lea: Ca o vistierie de mult preț și izvor ce izvorăște ape de tămăduiri, a dat Stăpânul moaștele voastre celor de pe pământ, care șterg neputințele patimilor cele de multe feluri și dau neîncetat har sufletelor. Pentru aceasta, Sfinților Carp și Papil, cu un glas și cu dragoste săvârșim sfântă pomenirea voastră.