Sfântul Apostol Iacob, ruda Domnului, întâiul episcop al Ierusalimului
Sfântul Iacob a fost fiul Sfântului Iosif, logodnicul Preacuratei Fecioare Maria, din căsătoria acestuia cu Salomeea, fiica lui Agheu, fratele preotului Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul. Din această căsătorie, Iosif a avut patru feciori, Iacob, Simion, Iuda și Iosi, și trei fiice, Estir, Maria și Solomeea (aceasta din urmă, femeia lui Zevedeu și mama Apostolului Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu). Pentru aceasta Iacob se numea “fratele Domnului”, deși era de fapt fiul lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară logodnei cu Maica Domnului. Când Pruncul Iisus a fost dus în Egipt, Iacob a fugit și el împreună cu Maica Domnului și cu Iosif, tatăl său.
Din tinerețe a dus o viață de o asprime rar întâlnită. Nu a mâncat niciodată carne sau bucate gătite cu untdelemn, ci numai pâine. Nu a băut vin sau altă băutură, ci numai apă. Nu a intrat niciodată în baie și a purtat mereu o haină aspră din păr, petrecându-și nopțile în rugăciune, încât pielea genunchilor i se înăsprise ca a cămilelor. A păzit fecioria neprihănit până la sfârșit.
Când Hristos a ajuns la vârsta deplină și a început să propovăduiască Împărăția lui Dumnezeu, Iacob a crezut în El din toată inima, aprinzându-se și mai mult de dragoste dumnezeiască. După Patima și Învierea Domnului, Hristos S-a arătat mai întâi lui Iacob, înaintea celorlalți apostoli, lucru mărturisit de Sfântul Apostol Pavel. Pentru viața sa curată, a fost numit de toți “Dreptul” și numărat în ceata celor șaptezeci de apostoli. Domnul Însuși l-a așezat întâi episcop al Bisericii din Ierusalim, învățându-l sfințita lucrare. Ca arhiereu, Iacob a alcătuit cea dintâi rânduială a Sfintei Liturghii, povățuit de Duhul Sfânt, pe care mai târziu Sfinții Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur au prescurtat-o din pricina neputinței omenești.
Păstorind Biserica din Ierusalim, Sfântul Iacob a întors la Hristos mulți evrei și elini prin învățătura sa, scriind și epistola sobornicească ce îi poartă numele, către cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Viața lui cea curată i-a câștigat respectul tuturor, credincioși și necredincioși deopotrivă, încât arhiereii evrei, care intrau în Sfânta Sfintelor o singură dată pe an, îi îngăduiau lui Iacob să intre acolo adesea, ziua și noaptea, și să se roage cu fața la pământ pentru toată lumea. Pentru dreptatea lui, iudeii înșiși îl numeau “Obli” sau “Ofli”, adică întărire a poporului.
Pe vremea arhiereului Anan, văzând fariseii și cărturarii că tot poporul asculta învățătura lui Iacob și mulți se întorceau la Hristos, s-au umplut de invidie și au hotărât fie să-l convingă să întoarcă poporul de la Hristos, fie să-l ucidă. La praznicul Paștelui, când mulțime de popor se adunase în Ierusalim, iar procuratorul roman Festus murise fără ca încă să fi sosit urmașul său, cărturarii și fariseii l-au înconjurat pe Iacob în biserică, rugându-l, cu vicleșug, să urce pe aripa cea înaltă a templului și să îndemne mulțimea să nu se mai rătăcească în urma lui Iisus. Iacob, urcat pe aripa templului, a mărturisit însă cu glas mare dinaintea mulțimii pe Hristos Cel răstignit, înviat și șezând de-a dreapta Tatălui, Care va veni iarăși să judece viii și morții. Poporul, bucurându-se de această mărturisire, a strigat: “Osana Fiului lui David!” Fariseii, văzându-se înfrânți, l-au aruncat pe Iacob de pe aripa templului.
Căzut la pământ, rănit dar încă viu, sfântul s-a ridicat în genunchi și s-a rugat, după pilda Domnului său: “Doamne, iartă-le lor păcatul acesta, că nu știu ce fac.” Mulțimea a continuat să arunce cu pietre în el, iar în cele din urmă un om, alergând cu un lemn, l-a lovit cu putere în cap și l-a ucis. Sfântul său trup a fost îngropat acolo, aproape de templu. A fost episcop al Ierusalimului treizeci de ani, iar la șaizeci și șase de ani a pătimit mucenicia pentru Hristos Domnul.
Tropar, glasul al 4-lea: Ca un ucenic al Domnului ai primit Evanghelia, drepte; ca un mucenic ești de neînduplecat; îndrăzneală ca un frate al lui Dumnezeu, a te ruga ca un ierarh. Roagă pe Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre.
Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu
Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu s-a născut la 10 ianuarie 1905, în comuna Cavadinești, din fostul județ Covurlui, într-o familie simplă de agricultori. Rămânând orfan încă de mic, a fost crescut de bunica lui, o femeie săracă, dar deosebit de credincioasă. La îndemnul ei, în 1919 a urmat cursurile Seminarului Teologic din Galați, iar din 1925 a studiat la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București. După terminarea studiilor, în 1929, neputând găsi o parohie în Arhiepiscopia Bucureștilor, a slujit ca cântăreț la Biserica Lucaci din Capitală, timp de aproape cinci ani.
În 1934 s-a mutat la Huși, la solicitarea episcopului Nifon Criveanu, care l-a hirotonit diacon la 15 august, iar a doua zi preot III la Catedrala Episcopală din Huși, numindu-l și director al Școlii de cântăreți și profesor de Sectologie, Catehism și Muzică vocală. Din 1 noiembrie 1938 a cerut transferul la parohia nou înființată din Parcul Călărași, cartierul Vergului, sărac și fără biserică, unde a ctitorit Biserica “Sfinții Împărați Constantin și Elena”. Rămânând văduv, a îmbrățișat o viață de nevoință și rugăciune neîncetată.
La 10 ianuarie 1954 a fost arestat de Securitate sub acuzația de “activitate anticomunistă”, iar la 9 octombrie același an a fost condamnat la opt ani și trei luni de închisoare pentru “uneltire contra ordinii sociale”. A fost purtat prin penitenciarele de la Jilava (1954-1955), Gherla (1956-1962) și Dej (1955), precum și prin lagărele de muncă forțată de la Poarta Albă (1955-1956) și Salcia (1959). La 4 decembrie 1961 a fost trimis cu domiciliu obligatoriu în satul Viișoara, din Câmpia Bărăganului. Părintele Gheorghe Calciu, care l-a cunoscut acolo, povestea: “Am stat cu părintele Constantin Sârbu la Viișoara câteva zile... timp în care rănile mele sufletești au început să se vindece. Ciudat, el nu ținea predici, nu mă îndemna să mă rog, nu se arăta în niciun fel a fi bigot, dar inima mea era în sărbătoare alături de el. Se mișca încet, hieratic, cu vocea lui mică și domoală, asemenea unui sfânt părinte din secolul patristic.”
Abia la 25 februarie 1964, odată cu decretul de eliberare a deținuților politici, i s-a permis să plece unde dorește, deși a continuat să fie urmărit de Securitate. Întors în București, la 8 aprilie 1964 i s-a îngăduit să slujească în Biserica Sapienței, închisă timp de 40 de ani. Ultima parte a vieții i-a fost marcată de un ulcer provocat de regimul din detenție. La 18 octombrie 1975 a fost operat la Spitalul Elias și, în mod suspect, a făcut septicemie în urma operației. La 23 octombrie 1975, după Spovedanie și Împărtășanie, Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu a trecut la cele veșnice pe patul de spital, la șaptezeci de ani.
Tropar, glasul al 4-lea: Din pruncie, Părinte, în sărăcie trăind, te-ai curățit spre slujirea cea rânduită de sus, ca să poți purta și sarcina aproapelui; astfel, Sfințite Constantin, mucenic al lui Hristos, a tuturor mângâiere te-a arătat Cel ce lumea a mântuit prin răstignirea Sa.
Sfântul Cuvios Macarie Romanul
Sfântul Cuvios Macarie Romanul s-a născut la Roma, ca fiu al unui senator creștin cu numele Ioan și al credincioasei sale soții, pe la jumătatea veacului al IV-lea. A fost crescut în cunoașterea Sfintelor Scripturi, din care a început să iubească pe Hristos și să poarte în suflet dorința de a-I sluji toată viața ca monah. Împotriva voinței lui, a fost logodit de părinți cu o fecioară de neam ales, dar chiar în noaptea nunții a ieșit pe ascuns din casa părintească și a fost găzduit de o femeie văduvă credincioasă, care îi aducea vești despre strădania rudelor sale de a-l găsi. După șapte zile, într-o noapte de duminică, mulțumind acelei femei, a pornit la drum.
Dumnezeu i-a trimis pe Arhanghelul Rafail, în chip de bătrân, care l-a luat cu sine. Au călătorit împreună vreme de trei ani, până dincolo de hotarele Persiei, unde bătrânul i s-a arătat deodată înconjurat de lumină, descoperindu-i: “Eu sunt Rafail Arhanghelul, cel ce, arătându-mă ție în chip de călugăr bătrân, te-am adus până aici, după porunca Celui Preaînalt. Nu te teme, ci dă slavă lui Dumnezeu și urmează-ți drumul.” După aceste cuvinte, s-a făcut nevăzut. Călăuzit apoi de fiare sălbatice, Macarie a ajuns la o peșteră unde a aflat o leoaică moartă și pe cei doi pui ai ei, scâncind de foame. A îngropat leoaica și i-a crescut pe pui, care i-au devenit cu totul ascultători.
După doi ani de nevoință netulburată, diavolul i s-a arătat sub chipul logodnicei sale, pretinzând că venise să-l caute. Cuviosul, uitând să se însemneze cu semnul Crucii și mișcat de lacrimile ei, a primit-o în peșteră și i-a dat să mănânce. Apoi, cuprins de un somn greu, a fost biruit de ispită și a păcătuit, iar femeia s-a făcut nevăzută. Înțelegând înșelăciunea diavolească, Macarie a plecat din peșteră plângând și cerând de la Dumnezeu vreme de pocăință. Arhanghelul Rafail i s-a arătat din nou, îndemnându-l să rămână în acea peșteră până la sfârșitul vieții. A plâns cu amar vreme de trei ani pentru păcatul său, până ce a primit, ca semn al iertării, o lumină cerească pogorâtă asupra lui, mulțumind lui Hristos patruzeci de zile. Apoi Domnul Însuși i S-a arătat în peșteră, umplând locul de mireasmă, lumină și cântări îngerești, înainte de a Se înălța la cer într-un nor luminos. De atunci, Dumnezeu i-a trimis în fiecare zi hrană printr-un corb, care îi aducea o bucată de pâine.
Vestea despre el a ajuns la lume în acest chip. Trei monahi, Serghie, Teofil și Ighin, de la Mănăstirea Sfântului Asclepie din Mesopotamia Siriei, au pornit, cu binecuvântarea starețului lor, dorind să ajungă la marginea pământului, să vadă unde se află Edenul. Au trecut prin Persia, văzând un monument ridicat de Alexandru Macedon, și, călăuziți de Dumnezeu în chip minunat, au ajuns la peștera lui Macarie. Acesta, încredințându-se prin rugăciune și semnul Crucii că nu sunt demoni, i-a primit cu bucurie. Avea tot trupul acoperit cu păr alb ca zăpada, sprâncenele îi acopereau ochii de bătrânețe, iar barba, amestecată cu mustățile, îi ajungea până la pământ. Era slujit de cei doi lei.
Întrebați de ce au venit, monahii i-au spus despre dorința lor de a ajunge la marginea lumii, iar sfântul le-a răspuns că acest lucru nu este cu putință, povestindu-le că și el încercase odată același lucru, dar Domnul i se arătase într-o noapte, poruncindu-i să nu mai încerce și să se întoarcă la peșteră, căci omul, cât timp este în trup, nu poate ajunge la o asemenea cunoaștere. După ce au citit Vecernia, le-a istorisit toată viața sa, iar un corb a adus o pâine și jumătate, ca să se hrănească toți.
Cerând rugăciunile cuviosului, cei trei monahi au plecat, însoțiți trei zile de lei, și au ajuns în chip minunat, ca prin vedenie, înapoi la Ierusalim, unde s-au închinat la Sfintele Locuri, înainte de a se întoarce la mănăstirea lor și a face cunoscută viața Preacuviosului Macarie Romanul. Sfântul a răposat cu pace în pustie, dându-și sufletul în mâinile lui Hristos.
Tropar, glasul 1: Pe cel aflat în adâncul pustiei de treimea de sfinți monahi pelerini, Serghie, Ighin și Teofil, pe fiul Romei și Părintele Răsăritului, pe Preacuviosul Macarie, cel cu nume de fericit, care în peșteră s-a nevoit și de doi lei era slujit, să-l fericim, cântând: Bucură-te, cel călăuzit de Arhanghelul Rafail la chipul îngeresc, crinule al curăției și biruitorule al curselor diavolești, înălțime a smereniei, care ai teologhisit atotputernicia Preasfintei Treimi!