Calendar Creștin Ortodox 2026
Sinaxar

15 Octombrie

Sf. Magdalena de la Mălainița; Sf. Sfințit Mc. Lucian, preotul din Antiohia

Sfânta Magdalena de la Mălainița

Sfânta Magdalena de la Mălainița, numită la naștere Măndălina, s-a născut la 22 noiembrie 1895 (stil vechi), a doua zi după sărbătoarea Intrării Maicii Domnului în Biserică, într-o familie de oameni credincioși din satul Șciubic, din Valea Timocului, regiune din Serbia de Răsărit locuită de români. Tatăl ei, Milenko Ilić, era de neam sârb, iar mama, Milca, româncă din vechea familie Cătălinici, venită din Transilvania. La botez, săvârșit pe 3/16 decembrie, a primit numele de Măndălina, semn al chemării ei timpurii spre o viață de smerenie și slujire, și din pruncie a arătat dragoste deosebită pentru rugăciune și pentru biserică. Deși în vremea aceea fetele nu erau încurajate să învețe carte, ea a primit de la Dumnezeu darul înțelepciunii și al unei credințe nestrămutate.

La nouăsprezece ani, în ziua Întâmpinării Domnului, 2 februarie 1914, s-a măritat în satul românesc vecin, Mălainița, locul care avea să-i poarte numele de mai târziu. Dar voia Domnului a fost alta: soțul ei, Miloș, a căzut pe front în Primul Război Mondial, lăsând-o văduvă cu un copil mic. În fața acestei încercări, Măndălina și-a întărit credința, repetând mereu cuvântul care avea să-i devină pecete sufletească: “Vede Dumnezeu”.

În timpul ocupației bulgare din Primul Război Mondial (1915-1918), preoții din regiune au fost arestați și uciși, iar biserica din Șciubic a rămas fără păstor. Atunci Măndălina a ținut strana bisericii, păstrând flacăra credinței aprinsă în comunitate. Cunoscând deopotrivă limba română și cea sârbă, a fost punte între cele două popoare și mângâiere pentru credincioșii rămași fără îndrumare duhovnicească. Prin geruri, furtuni și arșițe, mergea neobosită câte cinci kilometri pe jos până la biserică, pentru a citi și a cânta la slujbe, iar episcopii, văzând smerenia și râvna ei, i-au îngăduit să intre în altar, lucru neobișnuit pentru o femeie în acele vremuri.

Într-o vreme în care comunitatea românească de pe Valea Timocului ajunsese fără calendare ortodoxe după care să cunoască zilele de sărbătoare, Măndălina a reînviat în mijlocul satului rânduiala fiecărei zile din sinaxar, spunând credincioșilor când este post, ce se cuvine să facă și când este zi de Liturghie. Pe imașul pe care păștea oile familiei, obișnuia să cânte lui Dumnezeu și să citească neîncetat din cărțile sfinte; copiii din sat se ascundeau adesea în tufe doar pentru a o privi mergând la biserică, fiind martori ai rugăciunilor ei statornice. Avea o vorbă pe care o repeta tuturor celor care veneau la ea pentru un sfat sau pentru vindecare, dându-le încredințarea că Dumnezeu nu doar privește, ci și împlinește rugăciunea celui smerit: “Vede Dumnezeu”.

La 15 octombrie 1962, ținând o lumânare în mână și făcându-și semnul crucii până în ultima clipă a vieții, Sfânta Magdalena a trecut la Domnul, fața ei luminându-se ca și cum ar fi văzut pe Hristos venind să-i ia sufletul. Slujba de înmormântare a fost oficiată în catedrala din Negotin, cu mulți preoți și călugări de față, iar lumea aflată acolo a mărturisit despre ea că a fost o sfântă, cum nu se mai născuse alta ca ea. Pe locul unde Măndălina păștea oile și se ruga neîncetat lui Dumnezeu s-a ridicat mai târziu o mănăstire, prima mănăstire românească din estul Serbiei. Pentru viața ei de post, rugăciune și jertfă, pentru mărturia păcii la ceasul morții și pentru rolul ei de călăuză a românismului religios într-o regiune în care identitatea românească este astăzi puternic amenințată, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat-o în ședința din 1 iulie 2025, cu titulatura “Sfânta Magdalena de la Mălainița” și prăznuire la 15 octombrie. Moaștele ei se află astăzi în biserica mănăstirii Mălainița, fiind cinstite cu evlavie de credincioșii români și sârbi de pe ambele maluri ale Dunării.

Tropar, glasul al 4-lea: Pe Sfânta Magdalena să o cinstim cu râvnă, ca pe o podoabă nouă a ținutului Timocului, că, lucrând faptele credinței, prin acestea s-a făcut bineplăcută lui Dumnezeu.

Sfântul Sfințit Mucenic Lucian, preotul din Antiohia

Sfântul Sfințit Mucenic Lucian s-a născut în cetatea Samosata din Siria, dintr-o familie nobilă și dreptcredincioasă. La doisprezece ani a rămas orfan și, eliberat fiind de grijile acestei lumi, a împărțit toată averea rămasă de la părinți săracilor, alegându-și de tânăr o viață strâmtă și aspră, închinată cu totul lui Dumnezeu. Nu bea vin, ci numai apă, primea hrană o singură dată pe zi, iar uneori toată săptămâna nu gusta nimic altceva decât pâine și apă, petrecându-și cea mai mare parte a vieții în rugăciune și lacrimi. Ajungând la adâncul înțelepciunii prin această viață, s-a învrednicit de rânduiala preoțească în Antiohia, unde a întemeiat o școală de teologie și a adunat mulțime de ucenici, învățându-i deopotrivă Scriptura și viața cea după Dumnezeu. Era foarte priceput la scrierea rapidă și frumoasă a cărților, meșteșug din care se hrănea pe sine, dar și pe cei lipsiți, și a pus în slujba Bisericii o nouă îndreptare a Vechiului și Noului Testament, stricate de vicleșugul ereticilor, lucrare prin care a întors mulți iudei și păgâni la credința cea adevărată în Hristos.

Aflând despre el necredinciosul împărat Maximian, numit și Galerie, care prigonea cu cruzime pe învățătorii creștini de seamă, a poruncit să fie căutat și adus la chinuri. Un preot eretic din Antiohia, de credința cea rea a lui Savelie, pe nume Pangratie, demult zavistuind slava bună a lui Lucian, a arătat trimișilor împăratului locul unde se ascundea, vânzându-l la moarte ca un alt Iuda. Lucian a fost dus la Nicomidia pentru a fi chinuit. Pe drum, aflându-se în Capadocia și văzând ostași lepădându-se de Hristos de frica judecătorilor, i-a mustrat și i-a întărit cu puternicul său cuvânt, încât până la patruzeci dintre ei s-au întors la credință și au primit moartea mucenicească.

La Nicomidia, Lucian a găsit mulți creștini și ucenici cuprinși de frica chinurilor, pe care i-a întărit să nu se teamă de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu-l pot ucide. Maximian, temându-se de puterea cuvântului și de chipul lui Lucian, nu a îndrăznit să-i vorbească față în față, ci a stat de vorbă cu el de după o perdea. Neputând nici să-l amăgească cu daruri, nici să-l înfricoșeze cu chinuri, l-a aruncat în temniță, unde a fost legat în lanțuri, bătut cu pietre ascuțite, chinuit cu foamea și cu setea, i s-au rupt mădularele din încheieturi, iar apoi a fost culcat cu spatele pe cioburi ascuțite, pe care a zăcut patruzeci de zile. Sosind praznicul Botezului Domnului, Lucian a dorit să se împărtășească împreună cu ceilalți credincioși din temniță, iar prin nebăgarea de seamă a străjerilor, câțiva dintre aceștia au reușit să aducă pâine și vin. Neavând masă pentru Sfintele Taine, Lucian, zăcând legat cu fața în sus pe cioburi, a zis: “Pe pieptul meu să o puneți, și va fi pristol viu al Dumnezeului celui viu”, și astfel s-a săvârșit Sfânta Liturghie chiar pe pieptul mucenicului, toți cei de față împărtășindu-se cu Sfintele Taine.

A doua zi dimineață, împăratul a trimis slujitori să vadă dacă Lucian mai este în viață. Văzându-i intrând pe ușile temniței, sfântul a strigat de trei ori: “Sunt creștin!”, și cu aceste cuvinte și-a dat duhul în mâinile lui Hristos, săvârșindu-se prin chinurile îndelungate ale temniței și ale postirii silite, pe la anul 312. Împăratul a poruncit ca trupul lui să fie aruncat în mare, legat de o piatră, unde a stat treizeci de zile. Sfântul i s-a arătat apoi în vedenie unuia dintre ucenicii săi, pe nume Glicherie, poruncindu-i să meargă la malul mării și să-i ia trupul pentru îngropare. Mergând acolo împreună cu alți creștini, Glicherie a văzut niște delfini care duceau cu grijă trupul cel mucenicesc neputrezit, pe care l-au adus la mal, unde a fost îngropat cu cinstea cuvenită de către credincioșii din Nicomidia. Mai târziu, Sfânta împărăteasă Elena, mama lui Constantin cel Mare, a ridicat o biserică deasupra mormântului lui.

Tropar, glasul al 4-lea: Și părtaș obiceiurilor și următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învățând și cu credința răbdând până la sânge, Sfinte Mucenice Lucian, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.