Sfinții Mucenici Evlampie și sora sa, Evlampia
Sfinții Mucenici Evlampie și sora sa Evlampia au trăit pe vremea împărăției lui Maximian, pe la anul 296, când în cetatea Nicomidiei domnea ca dregător Maxim. În vremea aceea, prigoana împotriva creștinilor era cumplită, și mulți dintre credincioși se ascundeau prin munți și prin pustietăți, ferindu-se de mânia stăpânitorilor păgâni. Printre cei refugiați se afla și tânărul Evlampie, de neam nobil, care a fost trimis de ceilalți la cetate să cumpere pâine pentru obștea ascunsă. Ajungând la porțile cetății, a văzut afișat un edict imperial care poruncea prigonirea și omorârea creștinilor. În loc să se înspăimânte, Evlampie a citit edictul cu zâmbet și l-a luat în derâdere, socotind o mare nebunie a împăratului faptul că se înarmează nu împotriva vrăjmașilor, ci împotriva unor oameni nevinovați, aducând astfel pustiire chiar asupra propriei sale împărății.
Pentru aceste vorbe, Evlampie a fost prins de slujitorii idolilor și dus înaintea judecătorului, mărturisind fără șovăire că este creștin. Judecătorul, văzându-l tânăr și de înfățișare aleasă, a încercat să îl înduplece cu vorbe măgulitoare, spunându-i că fața lui arată un neam nobil și cinstit și că, de se va închina zeilor, va fi ridicat la mare cinste. Evlampie i-a răspuns cu hotărâre că inima judecătorului este plină de înșelăciune și că pe buzele lui sunt numai cuvinte viclene și făgăduințe deșarte, iar pentru necredința lui va moșteni gheena. Mâniat, judecătorul a poruncit să fie supus la chinuri grele: a fost dezbrăcat, întins la pământ și bătut cu vine de bou multă vreme, apoi spânzurat pe un lemn și strujit cu unelte de fier, încât i se vedeau oasele prin rănile cele adânci. Nemulțumit, schingiuitorul a poruncit să-i fie strânse cu curele subțiri degetele de la mâini și de la picioare, până ce încheieturile li s-au desprins din alcătuirea lor firească, iar apoi a pus să fie înroșit în foc un pat de fier pe care mucenicul să fie întins. Sfântul Evlampie și-a făcut semnul crucii și s-a culcat pe acel pat înroșit ca pe un așternut moale, iar trupul lui se topea în văpaie ca o carne pusă la frigere, dar puterea lui Dumnezeu l-a ținut viu, spre mirarea tuturor celor de față.
Ridicându-se sănătos de pe pat, s-a prefăcut că se învoiește cu păgânii și a fost dus cu cinste în capiștea idolească, unde, apropiindu-se de idolul lui Marte, cel mai mare și mai frumos dintre idoli, i-a poruncit în numele lui Hristos să cadă, și acesta s-a sfărâmat în țăndări chiar înaintea privitorilor, mulți dintre ei crezând pe loc în Hristos. Auzind de chinurile fratelui ei, Evlampia a alergat la locul judecății și, stând în mijlocul adunării, a mărturisit la rândul ei că este creștină, mustrându-și fratele cu dragoste că nu i-a dat de veste ca să sufere împreună chinurile de la început. Judecătorul a poruncit să fie bătută peste obraz, până ce sângele i-a curs din nas și din gură, iar Evlampie o întărea, zicându-i să nu se teamă de cei ce ucid trupul.
Amândoi au fost atunci aruncați într-un cazan cu apă în clocot; Evlampie a intrat primul și, văzând-o pe sora sa șovăind de frică, a chemat-o alături, încredințând-o că nu va pătimi nimic. Îndată ce a intrat și ea, apa s-a răcit, iar amândoi au rămas nevătămați, slăvind pe Dumnezeu; la vederea acestei minuni, două sute de bărbați păgâni au crezut în Hristos și au fost uciși cu sabia pentru mărturisirea lor. Judecătorul, neștiind ce să mai facă cu cei doi frați, a poruncit să-i fie scoși ochii lui Evlampie, iar Evlampia să fie spânzurată de păr și bătută; apoi au fost aruncați într-un cuptor încins, din care au ieșit iarăși nevătămați, cântând cântarea celor trei tineri din Babilon. În cele din urmă, judecătorul a hotărât să fie tăiați de sabie. Duși legați la locul de osândă, Sfântul Evlampie și-a pus singur capul sub sabie și a fost tăiat de ostași, iar Sfânta Evlampia, mai înainte ca sabia să se ridice asupra ei, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, iar ostașii, văzând-o moartă, nu au mai tăiat-o. Astfel, frate și soră, au mers împreună la Hristos, Căruia I-au slujit cu credință neclintită, primind împreună cununa muceniciei.
Tropar, glasul al 4-lea: Mucenicii Tăi, Doamne, Evlampie și Evlampia, întru nevoințele lor, cununile nestricăciunii au luat de la Tine, Dumnezeul nostru, că având puterea Ta, pe chinuitori au învins, zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Sfântul Cuvios Vasian
Sfântul Cuvios Vasian era originar din Siria, iar în timpul împăratului Marcian (450-457) a întemeiat o mănăstire în Constantinopol. A trecut cu pace la Domnul, iar Împăratul a zidit o biserică în numele lui.
Sfântul Cuvios Teofil Mărturisitorul
Fericitul Teofil s-a născut din părinți creștini aproape de cetatea Tiberia, iar la vârsta de numai trei ani s-a luminat cu Sfântul Botez. Părinții lui, oameni cu viață evlavioasă, l-au dus pe copil la muntele Selonului, unde l-au aflat pe cuviosul părinte Ștefan Sihastrul și au luat de la el binecuvântare, după care s-au întors la casa lor. Dorul de viața monahală a rămas însă viu în sufletul tânărului Teofil, încât la vârsta de treisprezece ani a plecat în taină de la casa părintească și a mers din nou la muntele acela, cerându-i Cuviosului Ștefan să îl primească drept ucenic în viața călugărească, povestindu-i cum starețul însuși i se arătase în vedenie și îl chemase, deși nu ieșise niciodată din chilia sa. Sub povățuirea acestui mare nevoitor, Teofil a petrecut trei ani de rugăciune și de desăvârșită ascultare, după care a fost tuns în monahism, primind chipul îngeresc.
Aflând unde se afla fiul lor, părinții lui Teofil au venit la mănăstire și au rugat pe egumen să-l trimită pe Teofil împreună cu alți câțiva frați să întemeieze o nouă mănăstire mai aproape de casa lor, lucru pentru care egumenul a poruncit tuturor monahilor să postească și să se roage, ca să primească un semn de la Dumnezeu cu privire la această cerere; după trei zile de rugăciune, un glas ceresc a poruncit în biserică să fie lăsat Teofil să meargă, și așa a și fost. Teofil a viețuit astfel în pace și nevoință duhovnicească până în vremea împăratului iconoclast Leon Isaurul, care a dezlănțuit o cumplită prigoană împotriva cinstirii sfintelor icoane. Pentru statornicia sa în dreapta credință și pentru apărarea cinstirii icoanelor, Teofil a fost prins, bătut cu vine de bou și purtat legat prin cetatea Niceei spre batjocură; un ostaș pe nume Longhin, mișcat de curajul lui, s-a alăturat mărturisirii sale și a fost pedepsit cu arderea de icoane pe cap. Adus din nou înaintea împăratului și mustrându-l deschis pentru rătăcirea sa, Teofil a fost răstignit la doi stâlpi și bătut cumplit cu vine uscate, apoi încălțat cu cizme de fier înroșite în foc și alergat pe drum, răbdând toate aceste chinuri cu bărbăție.
Un nobil pe nume Ipatie, minunându-se de răbdarea lui, l-a luat deoparte din mâinile călăilor și a intrat cu el într-o dezbatere despre temeiul cinstirii sfintelor icoane, pe care Teofil i l-a arătat din Vechiul și din Noul Testament. Biruit de înțelepciunea cuvintelor sale, Ipatie i-a dat libertate și l-a lăsat să se întoarcă la mănăstirea sa, deși sfântul s-a mâhnit că nu și-a putut încheia astfel calea muceniciei, bucurându-se totuși de rănile primite pentru Hristos. Întors la frații săi, i-a umplut de bucurie cu întoarcerea lui, iar după puțină vreme, simțind că i se apropie sfârșitul, i-a adunat, le-a dat sfaturi părintești și, binecuvântându-i, s-a dus cu pace către Domnul.