Sfântul Mucenic Iachint
Sfântul Mucenic Iachint era din Cezareea Capadociei și a trăit în vremea împăratului Traian (98-117). Pe când împlinea douăzeci de ani, slujea la curtea imperială în calitate de cubicular, adică păzitor al camerelor împărătești. În ascuns era creștin, îl preamărea pe Dumnezeu și păzea cu sfințenie poruncile Sale.
Pe vremea unei sărbători păgânești, un ostaș l-a pârât împăratului că Iachint este creștin și că se roagă unui anume Iisus pe Care îl numește Dumnezeul său. Mâniindu-se cumplit, Traian a poruncit să fie adus în fața lui. Înainte de a-l judeca, l-a poftit la masa împărătească, unde se aduceau jertfe zeilor, cu intenția de a-l face să mănânce din cărnurile jertfite. Iachint a refuzat cu demnitate, mărturisindu-L pe Hristos cu glas tare. Împăratul, uimit de îndrăzneala tânărului, l-a întrebat cum îndrăznește să disprețuiască zeii, iar Iachint i-a răspuns: "Nu-L știi pe Hristos, pentru că ești nevrednic de cunoașterea Lui. El este Dumnezeul adevărat, Cel ce a făcut cerul, pământul și toate cele dintr-însele, și eu sunt înățat să-I slujesc Lui." Furioși de cutezanța tânărului, cei de față l-au bătut și l-au aruncat în temniță.
Acolo, temnicerii primiseră poruncă să-i dea de mâncare numai carne din jertfele idolești, fără pâine curată sau altceva, sperând că foamea îl va sili să cedeze. Dar viteazul nevoitor al lui Hristos nu a gustat nimic din bucatele spurcate și a postit patruzeci de zile întregi. Slăbind de foame, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu pe 3 iulie 108, biruind pe chinuitori nu prin luptă, ci prin post și rugăciune. Numele lui, Iachint, înseamnă "piatră prețioasă" și s-a împlinit în viața lui, căci s-a arătat un mărgăritar de mare preț al Bisericii.
Tropar, glasul 4: Mucenicul Tău, Doamne, Iachint, întru nevoința sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că, având puterea Ta, pe chinuitori a biruit; zdrobit-a și ale demonilor neputincioasele îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Sfântul Ierarh Anatolie, arhiepiscopul Constantinopolului
Sfântul Anatolie a trăit în veacul al V-lea, în mijlocul marilor frământări hristologice care au zguduit Biserica. Originar din cercurile Alexandriei, unde primise o aleasă educație filosofică, a fost hirotonit diacon de însuși Sfântul Chiril al Alexandriei și a participat în această calitate la Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes (431), unde a stat alături de apărătorii titlului de Theotokos.
A fost ales arhiepiscop al Constantinopolului pe la 449, în vremea împăratului Teodosie al II-lea. Ereticul Dioscor, Patriarhul Alexandriei, care propovăduia confuzia celor două firi ale lui Hristos (erezia monofizită), spera că Anatolie îl va sprijini, căci fusese din cercul alexandrin. S-a înșelat cu totul. La Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451), pe care l-a coprezidat alături de legații papali, Anatolie a condamnat categoric erezia și a dispus caterisirea lui Dioscor. A repus în dipticele Bisericii numele Sfântului Flavian, predecesorul său, fusese caterisit pe nedrept de Dioscor la "tâlhărescul sinod" din 449. A trimis scrisori episcopilor din toată lumea îndemnându-i să anatemizeze pe Nestorie, Eutihie și Dioscor. Sinodul de la Calcedon a afirmat că Hristos este desăvârșit în dumnezeire și desăvârșit în umanitate, Dumnezeu adevărat și om adevărat, în două firi fără amestecare, schimbare, împărțire sau despărțire, definiție dogmatică ce rămâne piatra de temelie a credinței ortodoxe în Hristos.
Pe lângă activitatea canonică și dogmatică, Sfântul Anatolie a îmbogățit tezaurul imnografic al Bisericii, compunând tropare și canoane pentru slujbele de duminică, pentru praznicele Nașterii Domnului și Bobotezei, și pentru sfinți ca Sfântul Pantelimon, Sfântul Gheorghe și Sfântul Dimitrie. A păstorit Constantinopolul cu dreaptă credință, lăsând în locul său pe Sfântul Ghenadie. A trecut la Dumnezeu pe 3 iulie 458.